Ada Condeescu, Marcel Iureş, Dragoş Mihalcea, Alexandra Nechita, Călin Peter Netzer, Dorotheea Petre, Alex Rotaru, Alexandru Tomescu, Nicolae Voiculeţ şi A.G. Weinberger sunt personalităţile contemporane care susţin campania „Români pentru o lume. Sunt românii care au ales să exceleze în ceea ce fac. Români care au vrut să se definească nu prin ceea ce au, ci prin ceea ce sunt. Au devenit astfel cetăţeni ai lumii, reaşezând România pe harta culturală a acesteia. Odată cu ei am trecut în cea de a doua etapă a campaniei, etapă ce pune accentul pe personalităţile marcante ale culturii contemporane, care au uimit mapamondul prin talentul lor, izvorât din seva spiritului românesc, şi care prezintă românilor adevărate exemple de urmat, trezind speranța, motivând și inspirând generațiile viitoare în a-și urma visul!
Înainte de toate, trebuie să fiţi atente la amănuntul următor: autoarea cărţii De-aş avea un soţ cât o muscă este turcoaică. Aşa că percepţia ei în legătură cu bărbaţii s-ar putea să fie puţin diferită de percepţia noastră, care ne dăm europence sută la sută.
Eroul din Cel mai mare Gulliver, de Gellu Naum, e un puşti ca tine, care ar vrea să crească. Dar cine n-ar dori „să aibă pasul mare, ca să umble mai puţin? Şi cine n-ar vrea să fie „înalt cât o casă cu nouă etaje?. Întrucât rostul poveştilor e acela de a deschide o fereastră către ieşirea din comun, în povestea pe care o vei citi se petrece un miracol măsurabil: eroului i se împlineşte dorinţa ca prin farmec, şi creşte, şi tot creşte până când nimeni nu-i mai ajunge la nas, oricâte prăjini ar folosi şi indiferent ce dimensiuni ar avea ele.
Marcel Iureş este una dintre vocile campaniei „Români pentru o lume, iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache. Iar prin vocea sa trezeşte speranța, motivează și inspiră generațiile viitoare în a-și urma visul! De-a lungul anilor, Iureş (după numele de fată al bunicii sale, Ana Iureş) şi-a consolidat prestigiul la nivel naţional şi internaţional, trecându-şi în filmografie numeroase proiecte ce implică nume de actori celebri de la Hollywood.
Atunci când i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură în 2008, Academia Suedeză a motivat distincţia prin suprinderea, atât de condensat, a lumii lui Clézio: „este un autor al noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante.
O să încep cu o mărturisire: când au început să apară la noi cărțile lui Pascal Bruckner, le-am citit pe toate. Îmi plăcea scriitura, îmi plăcea curgerea ideilor în volumele de nonficțiune și modul în care construia personaje pe care le ducea către finaluri cvasi-absurde în cele de ficțiune. Apoi l-am văzut la TV și nu mi-a mai plăcut la fel de tare. Nu mai țin minte de ce, dar știu că apoi i-am ocolit o vreme cărțile.
Am descoperit de curând cu bucurie site-ul unei celebrități preocupate nu doar de glam & glitter, ci și de lucruri serioase și profunde care ne definesc ca oameni. Recunosc ca am fost surprinsă, pentru că imaginea mea despre Virgil Ianțu era cea a unui om preocupat foarte mult de imaginea sa publică și un pic rigid. Însă Ianțu știe să aprecieze o lectură bună, un film bun, e pasionat de o mulțime de lucruri interesante și cred că e o enciclopedie ambulantă în materie de turism și locuri vizitate.
Romanul Tihna m-a captivat încă de la primele pagini, fiind o fană a romanului psihologic, dar m-a şi determinat să le dau dreptate criticilor experimentaţi, ce l-au considerat greu de analizat. Având un conţinut fragmentat, în care firul vizibil al naraţiunii este abandonat în favoarea introspecţiei şi a monologului, Tihna devine o lectură ermetică, alunecoasă când vrei să-i vorbeşti altcuiva despre valoarea ei. Nu cere povestitori, ci numai colecţionari de stări emoţionale amestecate, de impresii ciudate. Profilul cititorului: răbdător, curios, interesat de culorile umane şi de scenele derulate lent, nelipsite, însă, de acele detalii-surpriză care schimbă mereu imaginea personajelor-cheie.
Casa îngerilor este romanul scris de Pascal Bruckner după o pauză de șapte ani. Un roman despre decadența pariziană și aventurile unui cavaler modern al tristei figuri, Antonin Dampierre, în încercarea sa naivă de a scăpa de cerșetorii care invadează orașul. O carte despre singurătate, idealuri stupide, eroziune socială, ascensiune și decădere. Un interviu în exclusivitate cu Pascal Bruckner, despre Paris, cerșetori, caritate, țigani, lectură și literatură.
Titlul cărții – Lapte negru, nu-mi crea nici o așteptare. Chiar nu m-aș fi gândit până să citesc coperta patru a volumului lui Elif Shafak (apărut la editura Polirom) că este o metaforă referitoare la laptele de mamă și negru de la amărăciunea provocată de maternitate. Acum aș putea spune că este o carte pentru femei, dar dacă mă gândesc bine, este o carte deopotrivă pentru bărbații care vor să-și înțeleagă partenerele.
Am regăsit pe net un comentariu interesant la unul dintre romanele analizate cândva și de mine, pe când redactam o carte dedicată relației majore dintre H.G. Wells și utopia modernă – coloană vertebrală a construcției sale intelectuale. E corect spus l-am regăsit, întrucât îl ținusem minte de pe la începutul anului 2012, când Marian Truță și l-a plasat pe blogul personal.
Să ne închipuim că există un individ oarecare, numit John Salvatore Fontanelli. Un ratat care n-a reușit să ducă nimic până la capăt: nici studii, nici relația cu prietena sa... Și, într-o zi, Fontanelli este invitat la un avocat, care-i spune că a primit o moștenire. De la cine? O să afle mai târziu. De ce a primit el moștenirea aceea? Are rude, are un frate... O să afle mai târziu. Și e mare moștenirea aceea? Ceva mai mult de optzeci de mii de dolari.