Lucarna a fost primul roman scris de Saramago. Nu a ieşit din tipar decât după şaizeci de ani de la trimiterea paginilor către o editură. Laureatul Premiului Nobel (1998) a lăsat manuscrisul, la care lucra în timpul nopţii, după-ncheierea programului de lucru impus de o slujbă măruntă, dar nu a primit niciun răspuns legat de posibilitatea editării. Ignorarea copilului său literar a lăsat în urmă o mare durere, peste care nu a mai trecut niciodată, în ciuda succesului din anii următori.
Scandalul ocupă un loc aparte în seria romanelor scrise de Shusaku Endo, traduse în limba română. Japonia samurailor şi a misionarilor ajunşi în Orientul Îndepărtat dispare pentru a-i face loc unei lumi cosmopolite, divizate în metropole, cartiere de plâceri bizare, meserii clandestine şi tabuuri scoase de sub chimonoul tăcerii. Autorul japonez prezintă un Tokyo subteran, paralel, unde noaptea scoate la iveală dorinţele neasumate, ascunse prin masca unor convenienţe, în timpul zilei. Printr-o analiză fără pudoare a sexualităţii deviante, Shusaku Endo spune povestea unui scriitor consacrat, prins în capcana propriilor fetişuri şi fantezii. Când nu-şi petrece timpul baricadat în atelierul său de creaţie, bate străzile pline de localuri deocheate.
L-am descoperit pe Henri Michaux prin intermediul jurnalului de călătorie Un barbar în Asia. Tot un astfel de jurnal poate fi considerat şi volumul Călătorie în Marea Garabanie, deşi ţinuturile străbătute, locuitorii şi cutumele sunt inventate. Marea Garabanie rămâne doar în mintea lui Michaux, asemenea unui compendiu fictiv de ciudăţenii şi obiceiuri la graniţa fanteziei cu absurdul. Unii spun că Marea Garabanie nu este altceva decât produsul unei imaginaţii aflate sub acţiunea drogurilor halucinogene, cunoscute fiind plăcerile vinovate consumate de Michaux. Dar criticii nu cred în viciile despre care se tot spune ca pot stimula capacitatea de a fantasma, considerându-l pe Michaux un vizionar al avangardei, un profet al creativităţii dezlănţuite.
Hadley Hemingway şi Zelda Fitzgerald. Supusa şi rebela. Protectoarea căminului şi muza care-şi dorea propria viaţă artistică, departe de faima soţului. Două chipuri ale Femeii, unde stau ascunse atât soţia ireproşabilă, cât şi nimfa seducătoare. Educaţia rigidă şi normele unei societăţi luate pe nepregătite de anumite urmaşe ale Evei care-şi doreau să iasă de sub umbra unui soţ celebru a învrăjbit cele două feţe ale feminităţii, încât fiecare a rămas incompletă.
O italiancă plină de rotunjimi, din împrejurimile rustice ale Veneţiei, o nobilă din Portugalia şi o cehoaică nedomesticită, acestea sunt cele trei variante ale feminităţii în cartea lui Robert Musil, Trei femei. Scriitorul austriac nu oferă o proză în care să elogieze nişte anonime seducătoare, ci optează pentru o deviere a erotismului spre finaluri dramatice, otrăvitoare.
Dacă nu te doboară, durerile sufleteşti precoce îţi hrănesc imaginaţia, îţi dezvăluie binefacerile autoanalizei când alţii abia îşi dau seama pe ce lume se află sau cum îi cheamă, te fac să observi mai profund trăsăturile celor din jur, apoi îţi dăruiesc acel talent unic de a vedea sensibilitatea acolo unde ceilalţi văd un mare gol. Un astfel de copil mare vei regăsi în volumul de povestiri Suferinţe timpurii.
Cum ar fi să te trezeşti cu Don Juan în casa ta, pregătit să facă destăinuri cu privire la cele mai intense şapte zile din viaţa lui? Şi când spun intense, nu mă refer la picanterii erotice. Dimpotrivă, pentru Don Juan-ul imaginat de Peter Handke, intens înseamnă profund, un sens oferit de femeile care i-au dat de gândit. Răspunsul la această întrebare o poate da un hangiu aflat în pragul falimentului, din apropierea unei mânăstiri controversate acum câteva sute de ani. Prin spărtura din zidul lăsat în paragină s-a strecurat, fără ezitari sau explicaţii,
Fima vorbeşte în numele tuturor inocenţilor uitaţi, fără glorie, al trândavilor plini de idealuri, luaţi în râs din cauza unei lipse acute de pragmatism, dar şi pentru memoria unei ţări având un trecut mitic şi tulburător. Amos Oz construieşte două poveşti: a lui Fima, un angajat mărunt al unei clinici, resemnat în faţa eşecului în a-şi urma vocaţia, în ciuda unui talent poetic lăudat, si povestea Israelului. De fapt, istoria modernă a Israelului devine umbra personajului central, un pacifist idealist, care visează la încheierea tensiunilor dintre confraţi şi palestinieni.
Născuţi în ţări frumoase, dar populate, egipteanul şi românul devin fraţi la supărare, apoi îşi „plagiază jignirile aduse conaţionalilor. Primitivi, ipocriţi, laşi, hoţi, mincinoşi, parşivi şi bârfitori sunt etichetele unei dezamăgiri globalizate. Aşa îşi vede confraţii unul dintre protagoniştii volumului Aş fi vrut să fiu egiptean, indiferent de numărul mare al străinilor civilizaţi dornici să-i laude ţara datorită moştenirii lăsate de faraoni. Aceleaşi cuvinte sunt rostite şi de românii supăraţi pe latura mai puţin cultă a patriei lor şi tot aceeaşi descriere am găsit-o şi într-un roman despre (auto)exilaţii cubanezi, scris de Zoe Valdes.
Se ia un bărbat de (aproape) treizeci de ani, proaspăt divorţat, însingurat într-o metropolă niponă, plictisit de toţi şi de toate, şi se trimite în căutarea imposibilului: oaia fantastică, vietatea în care şi-a pus toate speranţele un personaj ce dirija societatea din umbră, chiar şi de pe patul de moarte. S-au mai adăugat nişte personaje misterioase, un pic de suspans ireal, o prezenţă feminină de-o senzualitate atipică (des întâlnită în romanele autorului) şi nişte detalii stranii. În final, toate acestea sunt amestecate imprevizibil pentru a rezulta un alt roman din colecția Haruki Murakami. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, În căutarea oii fantastice prezintă un personaj masculin aflat în plină criză emoţională care va fi scos din mediul său - metropola acoperită de zgârie-nori, agitaţie şi neoane - pentru a fi trimis într-un loc sălbatic şi mitic, ascuns tocmai în ţinuturile nordului îndepărtat al Japoniei.
Războiul are inocenţii săi. Ei cred în idealuri, în loialitate, în curaj şi-n solidaritatea umanizantă, indiferent de tabăra pentru care se întâmplă să lupte. Dincolo de tranşee se află oraşelele pitoreşti unde fiecare îşi aşteaptă un membru al familiei plecat departe, pe frontul unei bătălii ce nu-i aparţine. Într-un astfel de orăşel, situat la marginea Romei, cititorii vor întâlni un avocat pasionat mai mult de spiritul legii, două surori care nu înţeleg preocuparea fraţilor mai mari pentru fascism, un aviator englez căzut pe teritoriul inamicului şi câţiva luptători împotriva influenţei naziste. Aceştia vor ţese nişte legături grele, în care visurile, sexualitatea, emanciparea, secretele şi prietenia creeaza un păienjeniş al durerilor nemărturisite. Peste toate se întinde umbra sinistră a celui de-al Doilea Război Mondial.
Umorul şi fatalitatea sunt livrate de Gogol în aspectele mărunte ale cotidianului, dar care vor căpăta nişte dimensiuni spectaculoase. Cele trei povestiri incluse în acest volum – Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun conţin promisiunea (îndeplinită!) a unei lecturi acaparante chiar şi după aproape două secole, în care preferinţele cititorilor şi fundalul social au cunoscut modificări. Nu trebuie să fi trăit în Sankt Petersburg pentru a pătrunde în universul personajelor descrise de Gogol. Trebuie doar să priveşti mai atent în jur pentru a regăsi aceleaşi chipuri devenite nişte caricaturi mai mult sau mai puţin hazlii ale viciilor sau ale preocupărilor inutile.