Din nou, jurnalistul Malcolm Gladwell mă surprinde plăcut cu scrierea sa The Tipping Point, carte apărută la editura Publica. Nu mi-am închipuit vreodată că anumite epidemii ori evenimente pot lua naștere prin zvonistică sau din gură în gură, cu o răspândire la fel de eficace precum virușii computerelor noastre.
În mijlocul unor disesiuni rasiale care duc la confruntări civice, cu urmări morale puternice de cele mai multe ori, o femeie se vede în postura de militant într-un spaţiu în care puterea cuvântului în limba maternă şi culoarea pielii sunt mai puternice, într-un anume sens, decât armele. Scriitoarea însăşi, Nadine Gordimer, premiată cu Nobelul pentru literatură în 1991, provine ea însăşi dintr-o familie din Africa de Sud, în care mama de origine britanică este atent preocupată de situaţia familiilor de negri, luptând, asemenea personajului Vera
Arthur, un tânăr muncitor în vârstă de 22 de ani își bea mințile într-o cârciumă din Notthingham, încurajat fiind și de perspectiva de a câștiga un concurs de băut. Amețit și derutat de alcool se rostogolește pe câteva scări, vomită pe un cuplu aflat întâmplător în calea sa, se ceartă cu cei prezenți și într-un final reușește să iasă din pub pe propriile picioare. Ba chiar mai mult, este atât de rezistent încât, deși a băut halbe întregi de bere, tot mai găsește resurse și pentru a-și petrece noaptea (cu oareșce succes) în compania Brendei, iubita sa. A doua zi aceasta îi pregătește un mic dejun frugal. Până aici totul pare doar un w-end obișnuit pentru un tânăr obișnuit care în timpul săptămânii muncește din greu la o fabrică de biciclete. Acțiunea începe să se complice însă atunci când aflăm că Brenda este de fapt o femeie căsătorită cu un bărbat pe care Arthur îl cunoaște foarte bine.
Marele oraş Alexandria acoperă multe. Pribegi din toate colţurile Egiptului, bătrâni şi tineri, oameni pierduţi care doresc să se caute sau, dimpotrivă, să se piardă în marele oraş şi să nu se regăsească niciodată. Acolo, într-o Alexandrie care a cunoscut şi vremuri mai bune şi mai înfloritoare, există o pensiune, se cheamă Miramar. Iar la Miramar universul se clădeşte contondent şi colţuros, din puţine personaje, care mai de care mai deosebit de cel de lângă el, fiecare cu vârsta, cu nebunia, cu amintirile sale răscolitpare, cu perversităţile sau cu regretele lui.
Exercițiu de imaginație și de reziliență: n-ai resurse, nu știi prea multe despre lumea asta, dar trebuie să supraviețuiești. Singura ta posesiune: o grădină cu flori, dar nu destule încât să poți face o afacere din vânzarea lor. Cum reușești să răzbați și să îți construiești un destin? Cu ce începi? O idee ar fi să începi să te prezinți lumii folosind limbajul florilor. Asta face și Victoria, personajul principal al romanului de debut al autoarei americane Vanessa Diffenbaugh – Limbajul florilor.
Între film şi carte există o relaţie de simbioză, ba chiar una de parazitism. O carte care are succes va fi ecranizată cât mai iute, pentru ca şi filmul să beneficieze de succesul cărţii. Iar o ecranizare de succes va avea ca urmare imediată apariţia unei noi ediţii a cărţii, pentru ca volumul respectiv să poată fi citit de cât mai mulţi dintre spectatorii care descoperiseră povestea doar prin intermediul filmului. Nu-i nevoie de prea multe exemple care să demonstreze adevărul afirmaţiei anterioare, Stăpânul inelelor şi Harry Potter mi se par arhisuficiente.
Scandalul ocupă un loc aparte în seria romanelor scrise de Shusaku Endo, traduse în limba română. Japonia samurailor şi a misionarilor ajunşi în Orientul Îndepărtat dispare pentru a-i face loc unei lumi cosmopolite, divizate în metropole, cartiere de plâceri bizare, meserii clandestine şi tabuuri scoase de sub chimonoul tăcerii. Autorul japonez prezintă un Tokyo subteran, paralel, unde noaptea scoate la iveală dorinţele neasumate, ascunse prin masca unor convenienţe, în timpul zilei. Printr-o analiză fără pudoare a sexualităţii deviante, Shusaku Endo spune povestea unui scriitor consacrat, prins în capcana propriilor fetişuri şi fantezii. Când nu-şi petrece timpul baricadat în atelierul său de creaţie, bate străzile pline de localuri deocheate.
Pe cât de frumos pusă în cuvinte, pe atât de trist dusă pe umeri în viaţa reală e povestea din The Quince Tree Blooms Again, semnată de Elide Bors şi tradusă din română în engleză de Liana Vrăjitoru Andreasen. Micul roman al autoarei române iveşte, din amintiri, rememorând după mulţi ani, cu înţelepciune, multiplele forme ale prizonieratului sufletesc şi ale încercării umane.
Dacă rosteşte cineva numele lui H.G. Wells, imediat ne apar în minte: Maşina timpului, Omul invizibil, Războiul lumilor. Adică nişte romane SF foarte interesante, după care s-au făcut nişte filme şi mai interesante. Şi este normal să ne amintim de unele dintre temele de bază ale literaturii SF, ajunse acum bunuri atât de comune, încât toţi autorii le pot folosi fără nici un fel de teamă că ar fi acuzaţi de plagiat – pentru că Wells a introdus în literatura SF anumite teme fundamentale, care au rămas pentru totdeauna legate de numele său.
Vasile Ernu, autorul best sellerului Născut în URSS, deja tradus în cîteva limbi de mare circulaţie, şi a cărţii de ficţiune-eseu Ultimii eretici ai imperiului, a adunat interviuri cu intelectuali ruşi contemporani şi le-a publicat în volum: Intelighenţia rusă azi. Cum găsiţi aici tot soiul de personaje interesante, n-am făcut altceva decît să selecteze cîteva „faze:
L-am descoperit pe Henri Michaux prin intermediul jurnalului de călătorie Un barbar în Asia. Tot un astfel de jurnal poate fi considerat şi volumul Călătorie în Marea Garabanie, deşi ţinuturile străbătute, locuitorii şi cutumele sunt inventate. Marea Garabanie rămâne doar în mintea lui Michaux, asemenea unui compendiu fictiv de ciudăţenii şi obiceiuri la graniţa fanteziei cu absurdul. Unii spun că Marea Garabanie nu este altceva decât produsul unei imaginaţii aflate sub acţiunea drogurilor halucinogene, cunoscute fiind plăcerile vinovate consumate de Michaux. Dar criticii nu cred în viciile despre care se tot spune ca pot stimula capacitatea de a fantasma, considerându-l pe Michaux un vizionar al avangardei, un profet al creativităţii dezlănţuite.
Dacă vi s-a făcut dor cu adevărat de nişte cuvinte meşteşugite, înşirate sfîşietor, dureros, inspirat şi crud în acelaşi timp, atunci faceţi repede rost de Ella, scrisă de Angela Becerra.