BookMag. Oameni mari despre cărți bune
La Cairo e cald, cum e totdeauna în iulie și, în plus, stăruie o acalmie ciudată, care poate să anunțe orice: dar asta se întâmplă, aproape fără excepție, după răsturnări bruște, după revoluții ori după reașezările ciclice ale Istoriei. La Cairo e cald, iar jocurile par, în parte, făcute.
După faptă și răsplată este continuarea romanului Istorii de caz, cu care are în comun personajul cvasicentral Jackson Brodie. Dacă în prima carte Brodie avea un destin complicat și era în pragul depresiei, aici e mai optimist, proaspăt îmbogățit și cu o parteneră nouă – dar care nu prea îl apreciază. De unde reiese că talentul detectivistic și darul de a intra în bucluc o dată la câteva zile nu se asortează cu viața de cuplu.
Iată o carte mult mai bine scrisă decât Codul lui da Vinci, chiar mai voluminoasă, cu mult mai amuzantă şi mai antrenantă şi cu foarte puţine episoade stângace. Jennifer Lee Carrell, care are diplome de engleză şi de literatură de la Harvard, Oxford şi Stanford, se distrează de minune în romanul ei de debut, Codul Shakespeare, o lucrare consistentă de mare erudiţie, ambalată în forma unei aventuri desfăşurate într-un ritm accelerat și tradusă în România la editura Rao.
23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism pare o chestie jucăuşă, neserioasă. Nu e aşa. E un text în care un tip deştept, dar generos, Ha-Joon Chang, prof la Cambridge, consilier la Banca Mondială (titlurile pot continua) ia un mare volum de informaţie economică şi istorică şi îl topeşte în teze şi poveşti pe înţelesul tuturor. E un Stiglitz (Chang este un discipol al înNobelatului) de citit pe şezlong. Ha-joon Chang are umor, are siguranţa verdictului, are informaţie sintetizată neorgolios (nu încearcă nici o clipă să epateze cu academism) şi a reuşit să scrie jucăuş o carte serioasă, cu idei importante, „grele, ale unor economişti deja clasici, traduse pentru cititori care trebuie să deţină doar puţină răbdare nu şi cine ştie ce studii de economie. În principal, cartea se ocupă cu demontarea miturilor impuse de ceea ce se cheamă neoliberalism în ultimii 30 de ani. „Să ne scoatem ochelarii roz ai neoliberalismului, cam aşa sună îndemnul. Exemplele alese sînt absolut savuroase. Contraintuiţia e la mare cinste. Să nu pierdem timpul cu generalităţi:
Sherlock Holmes e un tip cunoscut în lume. Îţi place sau nu-ţi place personajul, recunoşti că ai auzit de el. E bărbatul acela matur, mai mereu serios, cu o logică enervantă de fier-beton, bolnav de detalii şi cu o memorie aproape blestemată. Mulţi au auzit şi de părintele de cuvinte al lui Holmes, un englez uns cu toate alifiile, Sir Arthur Conan Doyle. La multe petrecanii l-a dus pe mintea pe Sir Arthur cand l-a creat şi a suflat peste Holmes, dându-i viaţă, personalitate, enigme de dezlegat şi crime de rezolvat. Un singur lucru a uitat Pygmalionul să-i dea copilului său literar. Exact copilăria. Aşa că s-a găsit un pui de Conan Doyle al zilelor noastre, atât de pătimaş după personajul omniscient şi înnegurat, încât a decis să-i inventeze lui Sherlock o copilărie şi o adolescenţă demne de un detectiv de valoarea şi anvergura acestuia. Andrew Lane a scris până acum patru volume despre tânărul Sherlock, primul fiind chiar Norul morţii. Aşa că puştanii îl pot descoperi din vreme pe viitorul faimos dezlegător de mistere complicate.
Când Hanna Heath, specialist în conservarea manuscriselor, atinge prima oară Codexul evreiesc vechi de secole cunoscut drept Hagada din Sarajevo, simte o senzaţie „stranie şi puternică, ceva „între frecarea unui cablu electric şi mângâierea capului unui nou-născut. Manuscrisul este mic, legăturile roase şi prăfuite, însă iluminările sale generoase – miniaturile „aşa cum erau interpretate în Midrash, create „într-un timp în care majoritatea evreilor considerau arta figurativă o încălcare a poruncilor – sunt uimitoare. E vara lui 1996, în Sarajevo, iar Hanna a fost chemată să examineze cartea înainte ca aceasta să fie expusă. În timpul examinării manuscrisului, Hanna descoperă fragmentul unei aripi de insectă şi un fir de păr alb, pe care le pune în plic pentru analiză. Aceste indicii şi alte ciudăţenii – unde sunt închizătorile cărţii – sunt subiectele de pornire ale celui de-al treilea roman panoramic al lui Geraldine Brooks, Oamenii cărţii.
Nu ştiu dacă Richard Dawkins îşi începe această carte cu nişte vorbe incitante, e drept, pentru a-şi ţine cititorul captiv în lectură. El spune aşa: „Am scris această carte încredinţat fiind că existenţa noastră reprezenta odinioară cel mai mare dintre mistere, dar ea a încetat să mai fie un mister. Lui Darwin şi Wallace le aduce un omagiu, pentru că ei au dat răspunsul. Dar, oare, ne întrebăm, de ce atâta lume încă nedumerită sau convinsă de ideea creaţiei, rămâne fascinată de acest mister? Poate că nu ne convine că Dawkins susţine cu tărie că universul, pe care noi, oamenii, îl cunoaştem nu este decât „o parte infimă din întregul univers. Poate că, aşa cum vom vedea, ne credem grozavi, o specie „specială. La unele lucruri nici noi nu gândim, remarcă el.
Orson Scott Card este povestitorul care nu cere nimic în schimb, nici adoraţie pentru cât de complicat şi inteligent este, nici admiraţie pentru stil. Are idei simple şi tăioase şi nu se abate de la legile de aur ale unui SF bun. Amintirea pământului este primul volum din Întoarcerea acasă (Homecoming, serie publicată în anii ’90). Personajele nu ies din matricea impusă de autor prin celebrul Ender: trebuie să fie prezenţi copiii sau adolescenţii cu viaţă de adult, trebuie să vedem sacrificate copilării în numele unor misiuni imposibile.Prima regulă a unui SF bun (ba chiar a unui text literar bun de orice fel) este să destabilizezi credibil liberul arbitru. Dacă eşti şi un autor implicat şi interesat de viaţa religioasă „rişti să-ţi iasă foarte bine (Card e mormon,
Nu poţi să citeşti Atlasul de mitocănie urbană scos de Editura Art şi Radio Guerilla fără să zâmbeşti aprobator pentru că recunoşti printre personajele descrise acolo vecini, cunoştinţe, colegi de la serviciu sau chiar prieteni. Dat fiind conţinutul său, este mai degrabă o carte de nişă, pentru un public din ce în ce mai restrâns, care încă mai apreciază manierele elegante şi politeţea ce le pare atât de aberantă figurilor locuitoare în Atlas. E un act de curaj să scoţi un atlas de mitocănie, când eşti în minoritate. Părerea mea este că ar fi trebuit scoasă o enciclopedie, mitocănia are mult mai multe întrupări decât cele artistic prezentate aici. Lipsesc din Atlas şmecherii care îşi exhibă vara formele greţoase şi burţile revărsate, cu o infatuare ţanţoşă, care ar putea fi catalogaţi drept Ghiolbanus Pereniae. Nu sunt acolo nici consoartele lor, surse nesecate de plozi numeroşi şi nemiloşi cu mediul înconjurător sau cu cei din
Fiecare pacient spune o poveste este în acelaşi timp o carte poliţistă autentică, dar şi un eseu meditativ despre limitele şi constrângerile actului medical. Din această aparent imposibilă îngemănare rezultă o carte uluitoare care ar trebui să se găsească la căpătâiul fiecărui medic şi, în acelaşi timp, să fie undeva între lecturile cititorilor de orice gen.Autoarea Lisa Sanders, ea însăşi un posibil personaj de roman, este o talentată ziaristă care hotărăşte, pentru a-şi putea scrie mai bine articolele, să facă facultatea de medicină şi nu oricare facultate, ci Universitatea Yale, unde activează în prezent ca profesor.
Un ghid pentru supravieţuire onorabilă, în caz că eşti gras, ghinionist şi părăsit de iubirea vieţii tale: cartea Știri de acasă, de Annie Proulx. După începutul tern te aştepţi la o carte duioasă, plată, care să te lase la final cu senzaţia că Annie Proulx a mai descoperit un argument patetic în sprijinul panseului pesimist că viaţa asta e o mare porcărie. Lucrurile încep să se mişte frumos după primul capitol şi vă asigur că până la pagina 100 îl veţi adora pe Quoyle, atipicul personaj principal. Nu se înscrie în nici un tipar de bestseller, nu are şi nici nu îşi doreşte calităţile excepţionale ale unui model de succes. Dar e foarte prezent, e viu, îl simţi alături şi uneori ai vrea chiar să îi poţi spune câteva vorbe care să-i mai potolească zbaterile interioare.
Pentru cine conduce echipe de creativi nu mai e o noutate că cea mai mare provocare e să știi să lași liber fiecare membru al echipei, dar să-l și poți constrânge să-și respecte deadlineurile. O balanță al cărei echilibru e fin, ca și cum ai măsura în karate bijuterii de aur. Pentru cei care au de condus un business care are în descriere obligativitatea de a fi diferit, managementul unei echipe are și alte nuanțe: cu cât sunt mai multe păreri, cu atât uniformizarea e mai mare și se realizează îndepărtarea de unicitate, de diferențiere. Iar managerul trebuie să impună o părere, fără să lase imaginea unui dictator. Și să accepte, oricât ar fi de greu, că nu e acolo ca să fie iubit și adulat de angajați.