Testul Fierului este prima carte din seria Școala de magie Magisterium, de Holly Black și Cassandra Clare. Eu am primit-o de la o prietenă a mamei mele și, deși e o carte pentru copii cu vreo trei ani mai mari, am început să o citesc pentru că m-a atras coperta și pentru că aflasem că e o lectură superinteresantă. Și chiar așa a fost, am citit-o și recitit-o, îmi plac personajele și abia aștept volumul al doilea.
În Zei americani, de Neil Gaiman (Editura Paladin) Shadow Moon - un nume interesant, nu-i așa? -, un deținut care urma să fie eliberat peste câteva zile, este chemat la directorul închisorii, care îi aduce la cunoștință că va fi eliberat mai devreme, ca să poată să participe la înmormântarea soției sale, Laura, care tocmai murise într-un accident de automobil. Ulterior, Shadow va afla că Laura murise în timp ce făcea sex cu cel mai bun prieten al său. Ca atare, Shadow se pomenește fără familie, fără prieteni - singur pe lume. În aceste condiții - în care nu-l mai lega nimic de ținuturile natale, eroul nostru acceptă oferta unui personaj bizar (numit Wednesday) de a-l însoți prin America, în calitate de bodyguard.
Trecutul şi prezentul se amestecă în mintea mea printr-un fenomen de supraimprimare este citatul prin care ai putea să comprimi atmosfera din romanul Călătorie de nuntă, definitoriu pentru întreaga lume din cărţile scrise de Patrick Modiano, unde personajele scăpate ca prin minune din Parisul ocupat de nazişti devin umbre ale prezentului, în căutarea unei identităţi pe care o vor compusă doar din nostalgia zilelor în care s-au simţit fericiţi, apăraţi într-un timp subiectiv, cu propriile reguli.
În Bulevardele de centură, Patrick Modiano este un fotograf talentat, ale cărui instantanee legate de Parisul decadent şi labirintic amintesc de priceperea acelor pictori impresionişti capabili să găsească ora perfectă când o îmbinare irepetabilă între culoare şi lumină putea scoate la suprafaţă doar un anumit sentiment, o anumită atmosferă fluidă, greu de transpus în cuvinte.
Pământ. Acum. Astăzi. Mâine. Jocul Final e real, Jocul Final a început. Viitorul e nescris. Ce va fi va fi. 12 Jucători. Tineri, dar din seminţii străvechi. Din care se trage toată omenirea. Şi care au fost create şi alese cu mii de ani în urmă. De atunci ei se pregătesc neîncetat.
Bărbaţi fără femei, ultima carte de Haruki Murakami lansată de editura Polirom, a fost scrisă în primul rând pentru cei îndrăgostiţi de modul în care autorul japonez vede relaţiile umane prin acea îmbinare între fantasticul subtil, erotism, timiditatea ce ascunde trăiri stranii şi culorile din interiorul singuraticilor, încât repetarea unor subiecte sau teme vechi nu îi mai deranjează.
Prozele scrise de George Mihalcea se asortează bine cu serile în care asculţi de unul singur Noir Desir sau Massive Attack într-un apartament studenţesc sau cu zilele în care îţi afunzi nasul în carte în timp ce metroul te duce la un job lipsit de un career plan. Despre oameni ca tine vorbeşte autorul, a cărui voce sigur ţi-e cunoscută de la Radio Guerrilla, dacă te încadrezi în publicul-ţintă al întâmplărilor din Suburbia 10, unde stă acel middle class underground, ignorat de curentul majoritar, dar vizat de copywriterii dornici să creeze o reclamă despre generaţia Peter Pan sau despre aceia dintre noi rămaşi fără planuri de viaţă după ce fac rost de banii de chirie.
Cine a zis că viaţa unui bibliofil anticar trebuie să fie ternă, singuratică, de şoricel pedant, uitat în spatele rafturilor cu hârtii îngălbenite şi mirosind a mucegai, îşi va da palme că nu a păşit încă într-o prăvălioară ticsită de cărţi vechi, pe o străduţă lăturalnică dintr-un oraş istoric. S-ar putea să dea de surpriza vieţii lui, care să-l includă, mai târziu, într-o specie aparte a dependenţilor.
Nimic nu scoate la suprafaţă puterea imaginarului feminin cum o pot face opresiunea, brutalitatea patriarhală sau respingerea oricăror drepturi inalienabile ce definesc fiinţa umană. Femei fără bărbaţi este o poartă spre feminitatea interzisă în spaţiul public şi condamnată de legile fanaticilor.
Unii se nasc cu darul ficțiunii, alții se nasc cu darul povestirii vieților altora cu atâta măiestrie încât personajele devin mitologie, iar viețile ajung ficțiune. Pentru mine, J.R. Moehringer e maestrul contemporan al povestirii măiastre pentru că închide perfect cercul ficțiune-nonficțiune.
Mi-a plăcut Meg Wolitzer de la prima lectură și mi-am dorit foarte tare să îi văd cărțile traduse și la noi. Cumva, în scriitura ei a reușit un melanj inteligent de literary fiction și mass-market fiction, astfel că de romanele sale se pot bucura deopotrivă și foarte pretențioșii, dar și cei care își doresc doar o lectură escapistă.
Băiatul prinţului este genul de roman care îi răsplăteşte pe cititorii dornici să tolereze un amănunt ce i-ar face pe unii să arunce cu pietre sub forma jignirilor şi a pumnilor împărţiţi în stânga şi-n dreapta – relaţia de iubire descrisă de Paul Bailey implică participarea a doi protagonişti de acelaşi sex.